Page Text: Leave a Comment
Radu Beligan tanar, in rolul lui Rica Venturiano din piesa “O noapte furtunoasa” de I. L. Caragiale
Stiam ca am sa vars cateva lacrimi cand va veni ziua plecarii lui Radu Beligan. Si am lacrimat, desi nu am avut ocazia sa il cunosc altfel decat din public. Mi-am amintit de nenumaratele nopti de tristete si nesomn in care ascultam teatru radiofonic vechi, ca o alternativa la un timp si un spatiu in care nu ma regaseam. Printre vocile care imi limpezeau starea de spirit se numara si cea a lui Radu Beligan. Vocea sa placuta si calda, desavarsirea interpretarii, infuzia de firesc din jocul sau actoricesc, toate dadeau viata si dimensiune personajelor jucate de dansul. Mai multe dintre piesele mele preferate din acea vreme il aveau in distributie. Radu Beligan mi-a pus pe tava inima profesorului Miroiu din “Steaua fara nume” de Mihail Sebastian, m-a facut sa rad in “Pretioasele ridicole” de Moliere si in “Revizorul” de Gogol, iar in “Capul de ratoi” de George Ciprian aproape m-a convins sa intru in “banda” si sa ma sui intr-un mar.
Radu Beligan, prin generatia din care facea parte, imi aminteste si de persoane apropiate si dragi mie. De fiecare data cand, inevitabil, mai pleaca cineva din generatia aceea, ma intristeaza trecerea timpului si pierderea unora dintre cei mai interesanti oameni ai Romaniei timpurilor noastre. Ma bucur totusi ca o parte din povestile lor, din amintirile si concluziile lor ne raman.
Probabil, adresandu-i-ma , i-as fi spus “maestre”, dar nu il voi numi asa de aici incolo. Intr-o multitudine de maestri, numai unii se poarta pe sine prin viata in asa fel incat numele lor sa depaseasca orice titlu suplimentar. Radu Beligan s-a definit prin sine insusi.
Daca l-as fi cunoscut, poate as fi simtit ca pierd pe cineva drag. Asa, ramane doar incantarea pe care, cu pasiunea si profesionalismul sau, a oferit-o publicului an de an, luna de luna, seara de seara – iar asta nu se pierde, ci se pastreaza in suflet.
Adio, Radu Beligan, dar ramai cu mine, cu noi toti!